Imi tarasc picioarele pe asfaltul umed amestecat cu pamant. Pe ici pe colo sunt locuri in care noroiul sta amenintator la ideea de oras , de evolutie. Ma uit in jur , oamenii sunt obisnuiti cu asa ceva ; cu grija imi fac drum spre statia de autobuz .
In cele din urma vine si autobuzul ; in urma mea urca o tanara cu un copil in brate. Ma uit la ea ; are un chip foarte foarte placut si inocent. Sper, ca acel copil e fratele ei si ca nu a avut ghinionul de a se naste intr-un loc nefericit , ca … asa a dat Dumenezeu . O batrana o invita sa stea jos , pe acel chip limpede apare dintr-o data un zambet de neincredere , ca si cum ar spune “acum nu mai am nevoie de ajutorul nimanui “.
Dintr-o data se aude o sirena , o salvare trece in graba dar imediat franeaza brusc atunci cand un inconstient ii taie calea. Imi amintesc ca dimineata vazusem o stire – unul care avea “valoare” facuse un accident si acum se lauda ca avea “putin mai mult de 180″; ce mandrie !
Cobor la urmatoarea statie ; noroiul amestecat cu zapada si excremente ale animalelor ce salasluiesc prin jur apare ca un test al rabdarii. Dintr-o casa de amanet iese o femeie. Drumul ei s-a incheiat de mult, inchide cu grija usa si isi verifica punga pe care o are.
Ma gandesc ca acest pamant framantat de picioarele trecatorilor are in el ceva din trairile si gandurile lor. Fiecare lasa impregnat in noroi amprenta bocancului si un sentiment; calcand pe urmele lor incerc sa imi dau seama care anume au ramas incrustate – ura , tristete , bucurie , disperare , teama , incertitudine , nepasare … speranta .
Trec strada si incerc sa ajung pe celalalt trotuar; o tarfa dintr-un 4×4 ma claxoneaza; doreste sa iasa de pe trotuar pe unde este trecerea de pietoni iar eu o deranjez ca nu ma misc destul de repede. Este grabita si nu are timp sa astepte . Ma uit la tarfa si un sentiment de sila se naste in sufletul meu, continui sa merg fara sa ii dau importanta si sa imi tarasc picioarele pe asfaltul umed amestecat cu pamant.
